Are o lumină aparte pe chip. Nu de icoană, ci de om trăitor în lumea cea mare. Nu are batic, și nici busuioc de pus pe la iconostase, are însă trei copilași pe care îi ordonează zâmbind în fața Hristosului din icoana cea veche. Nu le poruncește. Nu-i înghesuie. Nici măcar o privire severă nu le aruncă în spațiul veșnicei bucurii. Doar le arată cum se respiră Dumnezeu. Simplu. Smerit. Cuminte. Așezat, precum Moise oarecând, ea îi cere lui Dumnezeu, printr-o simplă închinăciune, să nu-i șteargă odraslele din Cartea Vieții.

Două scaune mai în spate, o bătrână aruncată de viață tocmai în Anglia, la crescut de nepoți ce sunt acum sunt deja oameni în toată firea, cu ochii în icoana cea gânditoare a Maicii Domnului, mărturisește prin simpla ei prezența, că viața este o minune. Ce merită trăită. A muri nu doare, spune dintr-o privire tainică și tăcută. Doare a trăi. Și cu toată durerea adunată, încă iubește viața – pricina pentru care este și va fi în Biserică până când Domnul vă rândui să nu o mai doară nimic. Nici măcar viața.

Dacă o întrebi cum i-a fost viața îți va spune că a fost așa, cum ai avea grijă de o vie. Sădești. Aștepți. Sapi. Tai. Iar sapi. Iar tai ceva mlădițe. Trec primii ani în care doar aștepți. Și apoi iar ari, iar cureți, iar sapi, până ajungi să culegi și roade. Apoi de la capăt, primăvară de primăvară, vară de vară și toamnă de toamnă. Așa cum ne binecuvintează și arhiereul cu luminile dicherului și ale tricherului rostind, iar și iar, povestea cu via.

„Doamne, Doamne caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta ta și o desăvârșește pre ea”

Nu este moment mai emoționant al Liturghiei decât acela în care Arhiereul, icoana lui Hristos, vine în mijlocul poporului, ridică mâinile spre mila lui Dumnezeu, oferind în dar lumină, să primească în schimb binecuvântare pentru via sa. Privind plastic, dincolo de emoția momentului liturgic, binecuvântarea este de fapt un dialog. Unul mistic, tainic, dintre administratorul viei Domnului și Proprietarul de drept. Pentru cine? Tocmai pentru pentru noi toți. Pentru moștenitorii viei, de care ne pomenește și Evanghelia. O ascultăm cuminți, până la momentul în care ni se spune apăsat: „Ce va face, deci, acestora, stăpânul viei? Va veni şi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora.”

Iar noi auzind „altora” ne vom înfoia duhovnicește, gândind că suntem noii moștenitori ai viei celei mari cu struguri dulci.

Suntem ortodocși din mila și dragostea lui Dumnezeu. Și bine că suntem. Însă textul cu lucrătorii și via aduce cu sine și un anume accent pe care ne este mai greu să-l înghițim  – ne vedem moștenitorii viei, singurii moştenitori legitimi, cu acte pe veci, precum de demult spuneau anunțurile cu adevărata fată a mamei Omida. Și nu știm ce să facem cu toată moștenirea aceasta.

Mulți o trăim frumos. Așa cum o înțelegem – simplă, smerită, așezată și iubitoare. Alții o reducem doar la noțiunea de „a merge la biserică”. Suntem ortodocși doar când suntem la Biserică. Suntem ortodocşi de timpul slujbei. Sau la Paști și Crăciun. Unii o punem în practică funcționărește, reducând trăirea duhovnicească la executarea mecanică a câtorva gesturi și ne socotim îndreptățiți să ne credem cu un picior în Rai. Ori tragem cu ochiul la recompensa finală, pentru că am luat cândva o dușcă de apă sfințită, ori am defilat pios dinaintea sfintelor moaște și am păzit cumva o parte din „regulamentele” vieții „îmbisericite”. Ne este greu, dar trebui să vorbim și despre idolii Ortodoxiei, așa cum sunt ei. Pentru că demnitatea de moștenitori ai viei de care ne tot umflăm, a creat, din păcate și idoli, care vrem sau ba, sunt. Și pot fi pipăiți.

Ortodoxia nu este făcută să creeze idoli. Ci să miște suflete

Că ne-am culcat comod pe perna autosuficienței și ne-am învelit cu pătura instalării pe vecie în Împărăția lui Dumnezeu pentru faptul că doar suntem ortodocși, nu este o noutate. A noastră-i via. Ai noștri ne sunt strugurii. Cine ne poate spune nouă ceva? Să-i împărțim? Cu cine? Cu neortodocșii? Doar noi suntem biserica cea adevărată… în fapt primul enunț idol. Doare, însă dincolo de discursurile teologice, a apărut mai nou, o teologie de facebook, ori una de întreținut dispute, în care prezentăm Ortodoxia doar în lumina tradiției sau a istoriei aceleia ce a fost. Ortodoxia ce pulsează de viață, o transformăm de prea multe ori într-un muzeu prăfuit – Liturghia muzeu, dragostea muzeu, suspinăm dupa bizantinisme pline de gesturi liturgico-politicoase, efectuate cu plictis, după Aghia Sofia, ori după simfonia dintre stat și Biserica care, de fapt nu a funcționat niciodată – s-a lăsat doar cu nasuri tăiate și cu ochi scoși. La propriu.

„Așa spun Sfinții Părinți” este alt idol. Dacă îl întrebi pe partenerul de dialog, care părinte, în ce operă, în traducerea românească a cui, editura și anul aproximativ, îți va generaliza simplu, „sfinții părinți”. Le prezentăm pe toate în optica veacului de aur, dar noi, ortodcșii de astăzi când mai trăim? Vom răspunde oare cinstit la întrebarea cam cât de mult ne-am depărtat de cele spuse și făcute de Mântuitorul? Fără a lua în discuție celebra replică deja notată în tipice „cum va vrea cel mai mare” – alt idol de fapt, ne putem privi oare obiectiv și să mimăm un răspuns onest despre ce-a mai rămas din Ortodoxia vieții noastre? Cât este autentic și cât este balast adăugat?

Avem oare curajul să ne răspundem cinstit, doar pentru noi, de ce credem că Ortodoxia este via cea plăcută lui Dumnezeu? Iar dacă ne vom auzi rostind cu mintea că suntem Biserica cea adevărată pentru că la noi vine lumina, se întorce Iordanul, vine norul pe Tabor, ori că nu se strică aghiazma, să știm că nu suntem pe calea ce bună. Ci doar am îmbrățișat alți și alți idoli. Dacă căutăm doar minuni în Ortodoxie, căutăm de fapt o imagine care nu redă de fapt esențialul – Ortodoxia nu este făcută să creeze idoli. Ci să miște suflete! Și nu le mișcă prin biserici împodobite de te dor ochii de poleieli, de veșminte aduse de unul mai mult ca altul din Grecia sau Rusia, ori prin cântări armonizate sau exsighisite – ce tragedie ar fi ca Dumnezeu să nu fie meloman, pentru că noi cam pe toate le cântăm –  ci le mișcă tocmai prin firesc. Viață. Simplitate. Îmbrățișare. Normalitate.

Avem precedentul. În Evanghelie. Când i-a lepădat pe evrei, ori măcar formal, pentru că astăzi este plină lumea de ei. Și nici nu le este foarte rău. De ce nu s-ar sătura oare, bunul Dumnezeu și de fonfănelile noastre liturgice, de posturile noastre vegano – extrem – orientale, de preferința laptelui de soia în detrimentul unui zâmbet sau al unei îmbrățișări? De ce n-ar zice într-o bună zi: gata cu via ortodocșilor, au făcut prăpăd în ea, struguri ioc, gardul spart, lipsă în gestiune, fals în facturi, camătă cu venitul viei, înțelegeri cu băncile, turnul și teascul le-au vândut la fier vechi, fonduri fraudate de la APIA pe buruienile cât gardul, vin din surcele și pastiluțe vândut drept de mare calitate … și altele pe care îmi este și frică să le pomenesc … Gata. Ajunge. A fost prea mult…

Cum sună? Înfricoșător! Dureros de înfricoșător. O durere egoistă se adaugă când știm că nu vom mai fi noi preferații Domnului, ci alții! Cu gardul spart și cu toate cele de sus, Ortodoxia încă este, vorba lui Evdochimov – iubirea nebună a lui Dumnezeu revărsată în lume. Pentru mine. Pentru tine. Pentru noi toți. Și da, este o cale de secole. Bătătorită de către Părinți. Alți nebuni. Ignatie, Policarp, Ioan, Grigorie, Vasile, Maxim până la Stăniloae și smeriții tăcuți din biblioteci. Speranța? Încă putem reface spărturile din gard. Putem plăti facturile, renunța la înțelegerile dubioase și multe altele. Timp? În mila Domnului. Cât un Heruvic athonit. Cu un teriririrem… adăugat.

M-am lungit. Tipic ortodox. Alt idol.

Foto credit: Mănăstirea Pogleț