Viața dincolo de barieră

Se face aproape anul pandemiei noastre. În primăvară părea încă incredibil că suntem pe cale să intrăm într-o perioadă care va defini o generație întreagă, un tăvălug care ne-a răsturnat  din propria comoditate și care se va așeza cuminte în manualul de istorie pentru clasa a VII-a. Ca și cum nu ar fi fost nimic.

Dincolo de toate suferințele aduse și trăite mai mult sau mai puțin la singular, dincolo de perdelele căminului, anul pandemiei a adus un moment de ruptură. Între noi și „noi”. O ruptură așa de amețitoare, încât nici măcar noi nu înțelegem de ce ne-am rătăcit așa de mult unii de alții.

Am „înghițit” izolarea și toți termenii aduși de noul context din DEX în piața vorbirii drept individualizare. „Salvează o viață” și „Stați în casă”, pentru cei care au avut o ușă pe care să o zăvorască de frica virusului care dansa Jerusalima pe clanță, a fost mai mult decât un element de siguranță proprie și personală. A fost de fapt o individualizare, în sensul însingurării.

Eu și „ai mei” ne-a fost poate în minte când evlavioși ne-am închinat până la pământ atunci când Liturghia ne-a cântat la urechea egoismului nostru „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”

„Ție Doamne!” Sau mai adevărat și deplin, tradus: „Nouă, Doamne!”

Desigur, putem rosti cuvinte frumoase despre iubirea de Dumnezeu și de aproapele, dar limbajul faptelor noastre săvârșite în situații concrete, este mai convingător decât orice cuvânt.

Ne este greu dar trebuie să recunoștem că în tot creștinismul nostru avem și punem bariere. Una, două, o mie.

Devenim empatici când aflăm despre oamenii aflați în nevoi, răniți de patimi, suferinzi de boală, sărăcie sau singurătate, dar devenim drastici și tăioși când cei din situația prezentată nu ne împărtășesc opiniile, credința și modul de a privi lumea. Dragostea noastră, se termină de prea multe ori, acolo unde se „termină” în opinia nostră și „biserica”. Punem ghilimele Bisericii, pentru că ea este lumea lui Dumnezeu, comunitatea celor care se hrănesc din Iubirea răstignită și care, sigur, nu are granițe geografice, lingvistice, confesionale și altele inventate de către oameni. Doar de către oameni.

Ne suntem samarinenii cei buni atât timp cât trecem de barierele pe care și le-au pus singuri –  preotul legii vechi și levitul templului din Evanghelie.

Evanghelia depășirii de sine

Sigur, toți auzind Evanghelia, ne vom identifica și îl vom binecuvânta pe samarineanul cel străin, bun, cald și cu inimă de mamă. În aceeași măsură vom blama pe cei slujitori ai lui Dumnezeu, ca unii ce au fost insensibili la durerea omului lovit de necaz. Mai mult, unii părinți cu barba sură, vor încerca din răsputeri să ne convingă că termenul de „preot” nu se referă la nenea cu haină neagră și Hristosul atârnat la gât, ci la slujitorul Legii Vechi, ceva de demult și de prin paginile prăfuite de uitare ale Vechiului Testament.

Plină de personaje, Evanghelia ne-a rămas ca fiind a samarineanului, accentul pozitiv fiind total adresat lui. Să fie toate minusurile din lume puse în traistele preotului și a levitului? Unde au greșit ei, dacă au greșit undeva?

Răspuns: acolo unde greșim și noi – ne limităm la a trăi până la bariera lui „eu”. Și preotul și levitul s-au comportat de fapt corect politic. Statutul lor de slujitori la templu, fii ai poporului iudeu, aveau un „cod de purtări”, în care intra și obligativitatea de a nu se atinge de trupuri moarte. Ori să aibă contact cu ereticii, zona dintre Ierusalim și Ierihon fiind plină de esenieni, o altă sectă iudaică. Așa se poate explica de ce un om al lui Dumnezeu a întors ochii de la durerea celuilalt. De frica de a nu păcătui împotriva Legii și-au văzut de drum. Liniștiți. Adică au ales bine. Bine, pentru ei și poziția corectă în fața Legii, a comunității și mai ales a lor înșiși. Nu au trecut de bariera lui „eu” cu un scop nobil – a fi buni slujitori și a fi buni iudei.

Nu toți cei ce rătăcesc sunt pierduți

Buni creștini. Buni ortodocși. Sunt doar alte bariere. Contemporane de această dată și mai ales ale noastre. Pănă acolo ne vedem viața – calitatea de creștin, poziția socială, cariera, de parte a unui popor. Suntem, de fapt, fixați de propria persoană și credem că lumea se învârte în jurul nostru, iar scopul cel mai nobil pe care îl invocăm de a nu trece dincolo de barieră este tocmai … ați înțeles – MÂNTUIREA noastră. Vorbim cu entuziasm despre meritele, tezaurul, calitățile, frumusețea credinței pe care o respirăm,  repetând de multe ori: „Noi”, „Noi”, „Pentru noi”, dar când viața ne dă posibilitatea să avem un cuvânt bun pentru cineva de altă categorie socială și confesională, întoarcem capul, pentru că „mântuirea mea este în primejdie”.

Cine, sau câți dintre noi am avea un cuvânt bun pentru un penticostal, musulman, sau cine știe ce închinător la pietre fără a pune, măcar în minte, o distincție între „noi” și el, în materie de credință?

Atunci, ce ne deosebește oare de buna practică a preotului și a levitului?

Aproape nimic.

Creștinismul este tocmai viața dincolo de barieră. Este nebunia de dincolo de confortul lui „eu”. Nu ne-a învățat oare Hristos și apostolii, că nu este bine să te gândești întâi la tine? Nu a depășit oare Hristos barierele păcatelor vameșilor, corupților, tâlharilor și ale desfrânatelor? A stat la masa lor. I-a sărutat pe frunte. I-a îmbrățișat cu toate miresmele păcatelor. S-a pogorât în cocina vieții lor, El rămânând în continuare Lumina lumii.

Tocmai aici este minunea – bunătatea samariteanului este doar normalitatea. Firescul lumii. Minunea, însă este tocmai depășirea barierei pe care „codul bunelor practici” îl impunea.

A fi creștin înseamnă a te proiecta în locul celuilalt, indiferent de poziția ta și a lui, socială, clericală, financiară, confesională. Să ne oprim o secundă din goana noastră și să ne gândim la ce simte celălalt, este un pas de dincolo de barieră. A lua în considerare sentimentele celuilalt, chiar dacă nu este de-al Bisericii, ne poate vindeca de ritualismul de care, nu fără justificare, ne acuză lumea, pe noi ortodocșii.

Samarineanul nu a fost doar bun. Întâi de toate a fost atent. A știut să vadă dincolo de bariera sinelui său. Atent la viață și atent la moarte. În fața lui Dumnezeu și noi putem aduce motive cu sacul, dar un singur lucru nu-I putem spune – „N-am știut, Doamne!”

Pentru că le știm pe toate. Mergem la Biserică din nevârsta noastră, avem în laptop pdf-uri și cărți despre credința noastră cât pentru o bibliotecă de teologie, primim pe minut „linkuri duhovnicești” cât încape în memoria telefoanelor noastre. „Nu am știut Doamne” nu este un răspuns valid, vorba monahului Nicolae de la Rohia – nimeni nu știe nimic, dar toată lumea știe totul!

În lumea știrilor la minut „neștirea” de care suferim – nu mă interesează ce este dincolo de bariera calitații mele de creștin, ne va fi piatră de poticnire.

Neștirea, neatenția la celălalt, indiferent cum se numește, trecerea oarbă prin viață, nu sunt ale creștinului și nici ale Bisericii. Samarineanul nu a fost doar bun. A fost atent, a știut să vadă și să trăiască dincolo de barieră. Nebunie, așa-i?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s